Psalmul 136

1. La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion.

2. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.

3. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: «Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!».

4. Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

5. De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

6. Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.

7. Adu-Ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: «Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!».

8. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă.

9. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.

Acest psalm exprimă durerea și dorul poporului evreu aflați în exil la Babilon. În timp ce se aflau acolo, printre popoare străine, amintirea și iubirea lor pentru Sion (Ierusalim) îi copleșește. Poporul evreu se refuză să cânte cântările lor sacre în pământ străin, iar această tristețe profundă este evidentă în versetele psalmului. Ei nu pot uita orașul lor iubit și promit să-și păstreze devotamentul și dragostea pentru Ierusalim chiar și în mijlocul suferinței lor. Psalmul se încheie cu o rugăciune pentru ca Dumnezeu să-și amintească de nedreptățile suferite de poporul său și să răsplătească inamicilor lor, semnificativ fiind că poporul aduce în discuție pedeapsa divină pentru fiii Edomului, vecinii lor care s-au bucurat de căderea Ierusalimului.